frământări

Nu trebuie să îmi repet, pământul se-nvârte chiar şi fără tristeţea sau bucuria mea. Căci ştiu, sunt doar un punct efemer, un conglomerat de molecule şi trăiri minuscule ce uneori se crede centrul universului, axa în jurul căreia se rotesc galaxiile gândurilor... Adevărul e unul: cu fiece zi nu fac altceva decât să mă îndrept spre uitarea cea mare, spre omega. Asta facem încă de când ne naştem... Iar eu, astăzi, nu vreau să mai creadă nimeni în mine pentru că îmi aparţin cu putere numai mie, cu toate câte sunt ale mele, bune şi rele. Îmi amputez dureros apartenenţe şi aşteptări, însingurări şi revolte. Îmi voi spovedi păcatele minţii numai şi numai sinelui meu. Poate că m-am clădit greşit, viaţa nu e aşa cum credeam şi zilnic trebuie să asist la propriile mele metamorfoze prin care sper că pot deveni mai puternică şi mai aproape de conceptul de Om. Mă aşteaptă acea zi în care trebuie să hotăresc ce drum să aleg, cu cine merg mai departe, prieteni dragi sau siguranţă, linişte sau autoritate prost aspectată. Iar acest mod bizar de autoritateoare de unde vine? Din deziluzia că nu ai reuşit ce ţi-ai propus, din spaima în faţa bolii ce te mistuie sau din a conştientizării faptului că esti singur printre oameni şi fără sprijin la nevoie? Oare asta li se intâmplă oamenilor însetaţi de iubire şi care nu au parte de ea?

mătănii de gânduri

Curios cum omiterea unui cuvânt poate schimba sensul întregului gând...
Curios cum timpul vindecă, cum leacurile cele mai eficiente sunt cele mai dureroase; eu am luat demult acel hap al uitării, al iertării.
Sunt câteva mii de clipe de când am primit cea mai dureroasă lecţie, de când am înţeles o minusculă lege esenţială nescrisă după care funcţionează relaţiile dintre oameni. Loveşte ca să învingi. Şi mi-am zis, eşti pe cont propriu muritorule, te naşti singur în durerile cele mai scumpe fiinţe şi mori singur, uneori însoţit de durerea altor fiinţe scumpe dar, totuşi, tot SINGUR mori. Aşa că poartă-ţi singur povara trăirilor, n-o pune în bătaia vânturilor căci, în mod cert, se va gasi cineva să îţi calce în picioare cele mai dureroase zbateri, cele mai sensibile răni pe care încerci să le vindeci cu cuvinte sau gesturi de om. Şi nu sunt prea mulţi oameni printre oameni... Cât de uşor te poţi hrăni şi înalţa rănindu-ţi semenii. Iar pe tine cine să te înţeleagă când nu mai poţi, când te doare, când esti ostenit? Doar tu şi părintele tău ori zeii în care crezi care poate că te-au uitat... Iar părintelui tău, celui care te aşteaptă şi aşteaptă să-ţi aminteşti, celui care nu uită că puteai mai mult, cum poţi să-i mai suporţi privirea? Mamă, de fapt adevărul îţi face duşmani şi prietenii sunt rari. Tu nu mi-ai spus. Nu, munca nu te mai înobilează, nici calităţile de care îmi spuneai că trebuie să le am nu mai sunt la căutare, altele sunt cele ce te fac să reuşeşti. Poate scriind voi risipi deziluziile ce m-au cuprins.

fulguieli printre gândurile mele, ale ei, ale mamei

Mama,vreau să pot să îţi scriu sincer,
ca propriei reflecţii din oglindă
sau ca celei mai mari iubiri a vietii,
cea care m-a învaţat să privesc altfel lumea,
iubirea de viaţă ...
Las gândurile să se scurgă,
nisip în clepsidra tristeţii
şi mă caut în urma paşilor mei ...
Unde să te găsesc lângă mine?
Tu nu mi-ai spus nimic despre oameni
sau poate că nici tu nu ştiai...
Ai lasat atâtea poveţe nerostite,
atâtea vorbe nespuse,
oceane ce ne despart,
îmbăţişări abandonate,
amnezii pe ţărmul unui gând.
N-ai ştiut cum să îţi împarţi sufletul
între mine şi nimeni,
între tine şi tot universul...
Tăcerile tu nu m-ai învăţat
să le ascund pe faţa nevăzută a inimii,
căci sunt lucruri ce nu se cer a fi rostite,
sunt dureri pe care nu trebuie să le împarţi...
Îmi împart secundele în clipe fără de tine
şi clipe cu tine în gând
azi nu mă mai pot lăsa citită
de ochii tăi mari, chiar mă doare.
Îmi voi flagela privirea zi după zi
spre a zări jumătatea plină a vieţii,
paharul de lumină din mine
şi întunericul din ochii întorşi...
Când mă gândesc că există sfărşit,
simt că vom pierde
atâtea lucruri esenţiale pentru suflete,
credinţa, iubirea, lumina, zâmbetele,
culorile, cuvintele, armonia sunetelor,
atingerile, compasiunea...
Şi totuşi, ştiu, edenul e o grozavă utopie
iar lumea un vârtej ce te soarbe,
trebuie să vâsleşti, să te lupţi cu apele,
poate nu e prea târziu
să mă înveţi să inot, mamă...

debut autumnal

Infiorata de racoarea de cuart a zorilor primei zile de toamna,

Am intampinat noul anotimp cu ochii larg deschisi,

Ca intaia oara, parca, mi-am clatit ochii cu purpuriul fasiilor de matase ale vazduhului,

Festonate pe linia orizontului, intr-un vesmant cosmic al rasaritului.

M-am smuls cu radacini cu tot visului si m-am implantat in solul realitatii unei noi zile,

Zi in care secundele se scurg, fiecare dramuita in parte, in clepsidra timpului.

Si am pornit in lumina, invesmantata in racoare, ca intr-o aura lichida ce strabate porii ca o maree.

Am privit petecul de cer inobilat de heraldica selenara, ca un imens medalion de fildes aninat la gurmazul noptii,

Insotindu-ma din ce in ce mai stearsa, din ce in ce mai pierduta in lumina, dizolvandu-se in realitate,

Ca ispitirile onirice , in ratiunii, despletite de lumina pasiunea visului.

Viata in scurte si simple definitii proprii

Copilul e un inger invesmantat in hainele realitatii croite pe tiparul si din tarana stramosilor.
Copilaria e sotronul pe care ingerii nascuti trebuie il joace spre a patrunde in joaca vietii si a maturitatii.
Adolescenta e viitura cu care sufletul isi croieste drum prin trupul devenit matur.
Tineretea e atingerea Everestului vietii si croirea propriului traseu permis de destin.
Boala e scurtcircuitarea unor subansamble ale sistemului organismului sau vicierea/ virusarea unui program fiziologic.
Batranetea e autocritica naturii.
Moartea e genocidul indreptat de legea firii asupra vietii.
Nasterea e accidentul mirific al viului.
Timpul e pelicula pe care ne zugravim ipostazele destinului.
Spatiul e depozitul universal al peliculelor temporale.

regatul pierdut al animalelor

E la moda o noua viziune prin care percepem natura, trist, prin fotografii si filmulete cu animale surprinse in habitatul lor, sugerand o lume intristata.

Privesc imagini cu animale rezidente in ultimele oaze de salbaticie ale planetei

Si ma incearca un gand ciudat: animalele sunt triste sau ingrozitor de plictisite,

De parca existenta lor este un supliciu, o obligatie nedorita de a trece prin viata

Dar ce sa faca bietele, nu se pot lupta cu instinctele primordiale.

Privesc mirata de ceva timp lipsa licarului acela din privire, boturile cascand a lehamite, mersul cu soldurile leganandu-se a plictis.

Doar satisfacerea unor instincte si nevoi fundamentale le mai anima: vanatoarea si instinctul de reproducere,

In rest doar nostalgia dupa clipele copilariei cand, pui fiind, se jucau de-a viata

Si tristetea data de faptul ca lumea nu mai este regatul pe care sa-l carmuiasca ele,

Adevaratele regine ale planetei, detronate de creaturile bipede si glasuitoare.

Imi pare ca privirea lor emana nostalgia dupa tinuturile verzi si nesfarsite de odinioara, care acopereau tinuturile desertice de azi,

Imi pare ca ele poarta in ochi blestemul fosilelor uriase care isi plimba spectrele printre ruinele monumentale ale istoriei.

Clatin din cap si ma intreb unde este frenezia de a trai, bucuria de a savura fiecare clipa de existenta,

Le-am confiscat-o noi aproape pe toata, noi, creaturile care defrisam de parca am extirpa apendice nefolositoare de pe scoarta terestra,

Exterminam ecosisteme de parca am trata cu antibiotice colonii de microbi patogeni?

Pana si animalelor de companie le anihilam bucuria de a se bucura de natura, de instinctele dobandite in milioane de ani de evolutie,

De libertatea de a se folosi de agilitatile lor in a vana si a evita sa devina vanat, de a participa la reintegrarea in lantul trofic al planetei.

Gandesc toate acestea dar refuz sa impartasesc tristetea aceea, ma bucur ca exist, ca sunt partasa la miracolul fantastic al naturii

Si imi doresc sa traiesc vremuri mai entuziaste in care sa troneze respectul pentru natura si creaturile evolutiei si sa fie parte componenta a sufletului nostru.

caderea in pacat si exilul din eden

Cautam instinctiv edenul pierdut in clipa ancestrala de ratacire,

Scormonind in adancul inimii dupa sentimente pure,

In necunoscutul nesfarsit al mintii dupa ganduri profunde,

Sau in universurile concentrice care pornesc din noi catre infinit.

Cum am fi cu adevarat constienti de noi daca nu am trasa dorinte si teluri

Pe catena existenei proprii scurgandu-se catre exitus,

Daca am vietui intr-o zona fara trebuinte profunde,

Fara greseli si tatonari, fara termeni de comparatie cu idealul?

Raiul seamana cu o viata indestulata, traita in relaxare si calatorii?

Sau e aproape de aceia care isi cufunda mintea in cunoastere si spiritualitate?

Raiul a fost situat sub o sfera de cristal divin care a fost sparta de cotorul marului cunoasterii aruncat spre cer.

Gasim urmele edenului in cioburile ingropate adanc in tarana, vestigii ale istoriei umane si istoriei vietii animale,

In inconstientul colectiv sau in miturile vorbind despre generatia de aur a umanitatii,

In existenta actuala a speciilor ce inca mai exista pe planeta,

In trairile date de iubirea adevarata care face sa functioneze mintea dupa alte scheme.

Sau in tendinta inascuta a omului de a cauta o credinta care sa-i organizeze existenta.

Merita sa suspinam dupa ce ne inchipuim ca am pierdut sau trebuie sa ne multumim cu ce avem in jur si in noi?

Oare de ce acea muscatura din fructul interzis a fost sinonima cu caderea in pacat?

Ne foloseste la ceva constientizarea binelui sau a raului si trairea pe cont propriu a vietii noastre?

amintiri

Una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am este imaginea unei fantani cu cumpana. Undeva pe langa Bucuresti, inainte de 1980. Mi se parea o imagine rupta din alta dimensiune a timpului, in care oamenii stiau sa traiasca dupa alte criterii, mult mai aproape de natura. Imi parea mai autentica decat toate casele de la muzeul satului, imi parea vie. Locul in care era amplasata emana parca energii pozitive, ca o poarta catre alt taram din care primeam, prin licoarea clara, mesaje despre apa vie, cea mai racoritoare apa bauta de mine vreodata.

amfora

M-am inchis in mine ca in strafundul unei fantani parasite, ca in interiorul unei amfore smaltuite. Nimic nu ma mai cutremura, nimic nu mai ajunge la mine. Viata se scurge deasupra mea; din realul zilelor, rumoarea vocilor, ecoul faptelor raman doar concluzii firave. Sperantele nu stiu a trai in adanc, de aceea sunt doar un banal om pe pamant...si degeaba mai vreau zbor inalt de condor pe deasupra de nor, apoi vis calator, sunt un biet muritor...

flori, culori magice

Lacrima lunii, prelinsa pe cupa de flori, flori albe, flori mov, scaldand chip de petale in boabe de roua. Raze de soare strecurate discret printre ramuri de arbori si corole de flori, intr-un inceput de zi insorita.

Trandafirul, eternul...

Rosu, culoare ce erupe din stralucirea flacarii rosii, din pasiunea dansului de flamengo, din intensitatea trairilor, din involburarea sangelui indragostitului si din gratia rochiilor rosii ale dansatoarelor patrunse de ritmul tangoului. Parfum ametitor pe brate voluptoase asteptand imbratisari. Parfum si culoare intr-o singura floare.

acvatica

Maree fluturand pescarusi deasupra valurilor, batiste simbolice.

Cuvintele mainilor

Desir ganduri, catene din mine si infasor ecuatorul lumilor de cuvinte...

Drumul...

Calatorind, ma inchipui trasand braie imaginare pe sfera planetei. Totul pana la primul semafor...

romantic dream

Imi doresc un amurg muiat in nuante de dor
Sa-mi aline irisi si ganduri ce dor...

















Iar pupilele, muiate-n cerneluri de noapte,
Sa-mi odihneasca visand curcubee de pleoape.

Imi doresc un orizont unduind bleu-vioriu,
Pulsandu-mi in vene, calm, monoton, linistit, azuriu...

Si nopti ca margele de safir cu licariri instelate,
Sa-mi risipeasca taceri, temeri si clipele-incordate...


















Cu bizare furtuni si rapaieli racoroase,
Cu siroaie scurgandu-se obsesiv peste case...

Cu nopti linistite in lumini palpainde,
Si zambete calde reflectate-n oglinde...















Cu miresme de roze si acorduri vibrande,
Cu timpul ce curge cascade-secunde.
















Cu poeme citite din tomuri uitate,
Rostite ca Torra, soptite, visate...























Cu dimineti insorite, muiate-n lumina,










Cu nisp presarat de-a pasilor vina...


















Si nori desenand inimi pulsand
Poezii de lumina pe cer recitand...

spovedanie profană

spovedanie profana

Sfante regim disociat, preasanctitatea voastra regim Atkins, iertare! Iertare va cer caci am pacatuit inaintea voastra! V-am tradat cu necredinta caci ispita a fost peste puterile mele. Am mancat o inghetata plina de calorii (am halit-o fara remuscari) si am pacatuit cu gandul privind formele ispititoare ale unei felii de pizza. M-am desfranat cu mirosul unui snitel de pui si stiu, nu am scuza. Am privit cu dispret paharul de apa plata si am ravnit o gura de prigat. Pot oare a mai gandi ca mai pot fi primita in loc cu liniste sufleteasca, loc cu verdeata, hipocaloric si predominant vegetarian? Mai pot mosteni imparatia celor fara celulita? Promit sfintiilor voastre ca ma voi pocai si voi face penitenta, iertare va rog. Voi face matanii si ore suplimentare de aerobica, zece abdominale in plus pentru gandurile mele abominabile. Voi citi de zece ori "acatistul" alimentelor si al cantitatilor permise. Asa sa-mi ajute sfantul cantar!

Farame de ganduri cu aroma de cafea

Localizare in timp: prima saptamana de cand sunt preponderent vegetariana, a doua zi de concediu, a treia zi de cand ma simt bine dupa gripa (se putea s-o ratez macar pe asta?). Voiam sa enumar si faptul c-am devenit abstinenta la cafea dar nu, nu inca sau n-ai sa vezi.

L-am visat azi noapte pe M. , i se intamplase o nenorocire insa la finalul visului se facea ca avea mana amputata mai jos de cot, m-am trezit ingrozita, bine ca a fost doar un vis, slava cerului.
Incerc sa-mi ajustez felul de a fi, mi-as dori mai multa retinere, mai putina dorinta de a riposta la gesturi care ma sicaneaza, mai putin venin in replici fata de viperine.

Ma ingozesc cate lucruri lasate nerezolvate s-au aglomerat pe lista mea de prioritati si parca vin in cascada. Persoana mai degraba impulsiva, am ajuns sa-mi doresc sa-mi organizez prioritatile ca pe un sifonier cu haine perfect aliniate pe categorii, sa nu mai simt timpul sfidandu-ma.
G mi-a demonstrat inca o data care e pozitia lui vis-a-vis de noi, vis-a -vis de propria constiinta, ma dezamageste felul in care isi tradeaza propria persoana, imi doresc ca trezirea sa nu-i fie dramatica sau tragica...

Ma amuza, dar in felul acela nu prea vesel, imaginea de contestatoare a gesturilor neadecvate pe care mi-am facut-o in ochii lui G, A lui E, a colectivului in care lucrez. Dramatizez, dramatizez si nu-mi place sa taxez la sange, greselile proprii le transform in tragedii colosale, o singura persoana ramane imuna la felul meu de a fi, M.
Calatoresc uneori printre amintiri si raman uimita cata luciditate mi s-a adunat in suflet chiar daca uneori ma intorc la un ucigas la locul comiterii crimei, adica in acele amintiri.
Ma asteapta o saptamana incarcata si tensionata, e deci momentul sa ma mobilizez.

Eu

Uit uneori ca nu sunt centrul universului ci doar centrul propriului meu Eu...

drumuri

Sa stii sa mergi cu pas hotarat catre propriul destin, in acerba echilibristica cu obstacolele oferite de viata, ce har. Sa nu te poticnesti, sa nu obosesti, sa tii capul sus... Sa nu-ti pese de norii zilei de azi, sa uiti furtunile zilei de ieri, sa te vezi acolo... Ziua de maine e a ta, maine va fi soare.

iertare pentru ziua de ieri

Un strop de frumusete pentru ziua ce va veni.

Caci vreau doar un strop de iertare pentru ca in ziua de ieri poate am ranit, nu am fost cum as fi vrut sau m-am razgandit punand ratiunea sau nechibzuinta inainte. Intr-o viata de om fiecare facem mai mult sau mai putin decat atat...

Jocul cu focul

......

......

......
......

......

......

.....

.........


.........

Te simt invesmantat in mantia magiei, te simt cum jonglezi cu sunetele, cu silabele si cu adjectivele.

Ochii tai arunca valvatai rosii de mister despicand departarile in fasii si faramitand gandurile pe pervazul imaginatiei.

Zugravesti nopti adanci in jur spre a aprinde focurile tale magice muiate in durerile inconstientului

Si a le proiecta in neantul visului morfeic, picurandu-le ca pe o potiune descantata, sub pleoapa violeta a ochiului.

Te joci cu focurile, necunoscutule, arena circului e prea neincapatoare pentru desfasurarea ta mareata de forte,

Cercurile in care ne invalui sunt totodata sfere energetice in care tii captive sentimentele si spaima,

Inimile ce-si dilata atriile intr-o secunda a uimirii, intr-un suspans intins pe calapodul unei apnee,

Ne faci sa mergem pe sarma fara a vedea ca nu avem plasa caci porunca ta este lege,

In valuri de flacari ne parjolesti ratiunea, cu sabii taioase iti scrijelesti evele in cuferele vointei tale.

Totul este pus in umbra numarului tau care ridica publicul in picioare, in valuri extaziate.

aparente

Ne invaluim in aparente caci sub vesmantul aparentelor ne simtim cel mai bine. Abordam o siguranta artificiala, un calm contrafacut caci el este armura cu care intampinam situatiile neprevazute. Cine ne poate contrazice in afirmatiile noastre cand ele stau impotriva afirmatiilor subalternilor? Ce daca sunt usor eronate, numai un strop cat sa nu fim nevoiti sa luam masuri speciale pentru nevoi speciale... Lasa ca situatia este inca sub control, de ce sa ne legam la cap cand nu ne doare. Azi nu e cazul sa fim eroi , nu in momentul acesta, asteptam cazurile care sa merite deranjul, azi chiar nu avem in ochii cui sa ne remarcam. Azi vrem liniste si la cat de speciali suntem, vom avea linistea asta si in sufletul nostru, indiferent de imprejurari.

morişca timpului

Timpul se scurge din ce in ce mai repede. Anotimpurile se succed in goana, saptamanile zboara, minutele se volatilizeaza. Am tot mai mult impresia ca zilele s-au scurtat, ca somnul nu-mi mai este niciodata de ajuns, ca nu mai am suficienta vreme sa fac tot ce mi-am propus, sa rezolv toate problemele care imi bat la usa. Multi ne plangem de asta. Se spune ca percepem ca ziua are 16 ore, nu 24 cat ne arata ceasul. Asa simtim dar si comportamentul nostru e schimbat. Nu mai gasim vreme sa interactionam, sa ascultam pe cel de langa noi, sa ne plimbam cu mintea golita de griji pe aleile unui parc sau pur si simplu fara tinta. Gonim cu o mie de treburi in minte, sa rezolvam, sa aranjam, sa acumulam, sa avansam. In timpul liber ramanem sclavii televizorului, internetului, uitam de cel de langa noi sau chiar de noi, iar odihna, lectura, reveria cu ochii deschisi e uitata...Si suntem din ce in ce mai obositi, mai stresati, mai deziluzionati ca anii trec.

tipologii

Da-i prostului puterea si te vei convinge ce zace in el. Daca mai aveai dubii, acum ele vor fi risipite. Si nu este un simplu prost, are inteligenta cat cuprinde insa toata e cantonata in aria corticala raspunzatoare cu smecheria si tendinta de a prosti pe ceilalti, de a-i face sa-i para inferiori. Totul se rezuma la el la cum sa te fofilezi in fata raspunderilor si cum sa pasezi treaba altora. Desteptul asta abia asteapta sa calci cu stangul ca si sare pe tine ca un sacal, sa-ti faca publica greseala, sa te exploateze si sa iasa el in fata . A stat el mult si bine in spate dar acum...s-a intors roata: a apucat bine cu dintii prilejul de a te face una cu pamantul, pe tine si pe cei asisderea cu tine. Daca are pozitia necesara, de ce sa nu te ajute nintel sa te scufunzi, de ce sa nu se catere pe cadavrul tau inca viu ca se ridice mai sus? Ce e aia mandrie, de ce ai avea-o? Stai nintel ca ti-o terfeleste el bine, e specialitatea lui. Cum ne-am procopsit cu el nu stiu...Probabil are mirosul dezvoltat si ii dibuie pe cei ca noi. Stie prea bine sa transforme jena noastra de a-i spune de la obraz ca este un gunoi si isi zice ca aici e de el, a dat peste niste fraieri pe care sa-i faca. Bunul simt e confundat cu prostia in jungla asta de saocietate in care ne ducem traiul iar el e lighioana perfect adaptata sa se remarce ca lider, prost si lenes, nepriceput si laudaros.

rustic

M-am simtit toata copilaria mea apartinand unui spatiu si timp apus de aproape un veac, spatiu zugravit cu deosebit talent in istorisirile tatalui meu. Nostalgia ce-l cuprindea povestind pataniile copilariei sale se transmitea ca un fluid magnetizant si ma transpunea in mijlocul acelui loc magic, adevarat picior de plai si gura de rai. Scurtele vacante petrecute in taramul impadurit argesean valorau pentru mine,copil orasean, enorm, erau ca o calatorie in timp, in vremurile copilariei tatalui meu si a tineretii bunicilor pe care nu i-am cunoscut niciodata.Era pentru mine un timp arhaic in care poznele tatalui si a tovarasilor sai se impleteau cu secvente din basmele depanate in serile tarzii si racoroase in satul dintre dealuri si paduri.Imi parea ca acolo spatiul e nemargint, padurile nu au capat iar zilele se scurg molcome si linistite ca in taramul ,, tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte".Compunerile mele cele mai reusite,din vremea scolii generale erau despre acest loc. Mi-aduc aminte cat de impresionat a ramas unchiul meu , plecat din adolescenta din acel loc, citindu-i una din acele compuneri despre Priboieni... Din tipul de gheata, pururi exigent si impunator a devenit ,,om"cu ochi inlacrimati si buze tremuratoare.Poate ca atunci a decis sa se intoarca pentru ultimii ani ai vietii in satul natal. Anii au trecut, generatiile s-au schimbat iar eu ma simt apartinand acelui loc din ce in ce mai putin...

singuratate-n oglinda

Cat de mult ni se interfereaza vietile cu ale celorlalti! Alegem variante, depunem eforfuri spre implinirea aspiratiilor si... Azi, pentru mine, deznodamantul nu sta in mainile mele. Ce-mi doresc nu coincide cu visele celor de langa mine. Nu stiu de ce, ceea ce sunt nu corespunde exigentelor unora. Poate au un alt model in minte insa rolurile de viata pe care trebuie sa le onorez par a fi contradictorii. Si cu cat ma sfortez mai tare cu atat simt ca se dezintegreaza bucati din eul meu. Sufletul ce-mi apatine imi este uneori atat de strain... Cea mai draga fiinta de pe pamant, pentru mine, sta sa se stinga, iar eu trebuie sa port o masca creata din zambete si minciuni cu care sa-o amagesc si sa-i dau sperante... Oare vlastarul trupului meu imi va suplini haul sufletesc ce incepe sa mi se adanceasca cu fiecare zi in inima? Cand o astfel de durere sta la panda sa te doboare, stilul de viata al celorlalti cu puerilitatile lor, cu tipicurile inutile, iti dezvaluie cine iti este cu adevarat aproape. Iar eu simt ca nu imi mai este nimeni cu adevarat aproape, acum cand imi este atat de greu...

nuante de tristete

Caut frumuseti si culori cu care sa-mi colorez zilele. Constat o alta dimensiune a timpului, care se scurge trist, inutil si dureros pentru mine. El sapa, cu fiecare minut si zi, asemeni unui izvor acid, caverne de singuratate si tristete in sufletul meu. Poate ultima onomastica pentru unii, poate un nou inceput pentru altii mai tineri... Iar eu raman sa pastrez amintiri pe care singura le pretuiesc, talisman in fata greutatilor vietii.

ingerii mei

Am mangaiat candva doua crestede de ingeri pe care viata i-a lovit nemilos. Acum mature, sunt plecate departe, pe meleagurile altor tari in care sa-si gaseasca implinirile si sa-si uite copilaria trista. Ambitii de parinti care si-au pus sperantele in altceva decat in linistea lor, le-au rapit cea mai frumoasa perioada a vietii. Trece a cincea vara in care nu suntem aproape dar stiu ca se gandesc cu dragoste la mine . Le duc lipsa si le doresc vara frumoasa!

nelinisti

Ma straduiesc sa dezintegrez asteptarea intre doua fapte ingramadind litere culese, cu degete obosite, de pe tastatura. Le amestec aiurea cu fonturi si bold-uri amestecate ca pe piesele jocului de scrabble. Ma asteapta o noapte alba. Ma gandesc ca m-am schimbat mult in ultimul timp, intrezaresc in strafundul fiintei mele, ca motiv pentru faptele mele, fuga de realitate... Chiar si la serviciu. Nu mai suport atat de usor sa vad durere... Daca mi-ar fi usor sa ma rog as spune doar, Doamne, te rog opreste atata suferinta!!! Eu? Ma percep deformat in ceea ce fac... stiu ca gresesc, oare atat de mult, toti gresim dar... incep sa ma acuz de toate relele din lume... Vreau si eu macar un multumesc sau o apreciere la sfortarile mele... Vreau un semn ca nu sunt omul negru al universului ce ma inconjoara pe raza de ceva kilometri...

marina

Marile isi leagana in hamace de alge vietatile, respirand in ritmul mareelor.Totul capata alta dimensiune in care timpul traieste in alt tempo in fiecare din copii marii. Simturile, saturate de mirosuri primordiale recunoscute de fiinta marina care am fost candva, percep linistea sau furia marii absorbind impresii : culori de verde, albastru, gri-nisip sau variatii tactile date de granulatia nisipului, temperatura apei sau intensitatea brizei . Mare, iti simt valurile la fel ca pe bataile propriei inimii...

inima de piatra

Ma vreau disparuta in singuratate si uitata de lume. Vreau inima de piatra sa-mi solidific tristeti si indoieli, dureri si lacrimi. Vreau patura de gheata si zapada sa-mi ascund fata, sa nu mai trebuiasca sa rad cand imi simt sufletul insangerat, sa nu mai am zambet si voce calda pe buze cand vreau sa strig .Vreti prea mult voi cei de alaturi dar inima nu-mi mai apartine, e cufundata in zadarnicie ... Si totusi inima de piatra a planetei simte durerea intregii lumi si otrava intregului pamant ce se distruge incetul cu incetul prin poluare si razboaie, prin distrugerea ecosistemelor si modificarea ordinii firii stabila de milioane de ani si zdruncinata in ultima suta de ani. Totusi inima cea vie a planetei are stransa in nemarginirea sa enorm de multa durere... Eu nu sunt decat un fir de praf trecator cu ganduri si tristeti de furnica in acest imens camin - Terra. Totul e trecator, poate si durerea mea...

dimineti scaldate-n lumina

Intre noapte si zi, intre cer si pamant, zorii par ca respira prin porii pamantului. Inrouratele carari de munte , incetosatele zari, nasc culori ce invioreaza pupila intr-o explozie de vivacitate a naturii ce-si scutura genele de somn. Copacii isi inalta coroana semeata-n albastrul cerului, isi scalda frunzele in umedul rasarit de soare. Totul e viata si racoare si-ti vine sa strigi: Dati-mi un trup , voi muntilor!

draperii de mister

Pe cer si pe oglinda apelor, penelul fermecat al pictorului cosmic si-a desavarsit opera in frumuseti de nedescris iar noi, in lumea visului, transpunem tridimensional in suflete, asa cum ne permite subconstientul, franturi din ce culegem cu simturile prin voalul gros si impenetrabil uneori, ce invaluie realitatea .

lacrimi vegetale

Sub un cer mohorat ce nu promite decat ploaie, in dimineti plamadite din scalda de roua, te-am zamislit pe tine, lacrima amara si fierbinte, brazdandu-mi obrazul intr-o palida si pierduta durere. Dupa nopti in care credeam ca nu mai am lacrimi de plans, mi-am transfigurat inima intr-un ulcior izvorator si mi-am smuls zagazul sufletului, imbratisand din nou pamantul, ca inceput si sfarsit pentru oricare din noi.

oglinzile sufletului

Cateodata e necesar sa ne oglindim sufletul in apele miscatoare ale ratiunii, sa vedem unde petalele ne sunt palite de vantul ambitiei nemasurate, unde capatam culori nepotivite date de iuresul dorintei de a spune totdeauna ,, am dreptate", fara sa cumpanim daca este asa. Ne e necesar sa ne regasim dincolo de corola artificial contruita, adevarata fata si adevaratul drum, pe care l-am piedut de-atatea ori.

mici minuni vegetale

Minuni se nasc oriunde si din orice sol. Avide sa capteze soare si sa respire aer curat, sa-si scalde petalele in roua diminetii si sa devina mirifice seminte.