Sunt oameni care se nasc tristi. Mana destinului ii desparte in copii ai unor vieti presarate de traume, in oameni care isi autoprorocesc ratarea si nefericirea ulterioara si oameni care traverseaza vieti pe care altii nu le-ar considera generatoare de tristeti dar care, in aproape orice imprejurare se simt neimpliniti si invaluiti in ganduri de nefericire. Oare in ce punct al ontogenezei se inclina balanta neuro-psiho-hormonala in favoarea acestei stari? Oare felul in care evolueaza viata psihica a mamei pe parcursul graviditatii are o atat de mare influenta? Oare modul in care se desfasoara climatul familial de-a lungul mai multor generatii este atat de hotarator sau pur si simplu acest lucru este innascut, mostenire proprie si personala inscrisa in codul nostru genetic si psihic?
Am stat zilele acestea in preajma unor persoane diamentral diferite, una dintre ele cu o pofta formidabila de viata si cu un echilibru interior de neclintit. Viata nu s-a scurs lin pentru ea insa nici macar faptul ca a ajuns la varsta pensiei fara familie sau copil nu a transformat-o intr-o invinsa a destinului. Este in continuare un om in care viata chiuie de bucuria existentei. Se bucura pentru fiecare frantura de existenta si traverseaza zilele cu zambetul pe buze, muncind poate mai multi decat altii.
Cealalta este de-a permanent frustrata si nemultumita de ce i se intampla. I se pare ca iese mereu in pierdere din punctul de vedere al efortului pe care il depune comparativ cu aprecierea si retribuirea. Vede numai partea goala a paharului si descopera amanunte deprimante unde altii nu ar privi. Uneori ne seaca de energie tovarasia ei. Insa nu pot spune ca i s-au intamplat lucruri cu adevarat triste in viata. Asa este ea, s-a nascut trista si nemultumita.
Cand ma simt ispitita sa imi intristez privirea ma gandesc la aceste doua persoane si aleg calea zambetului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu