zu

luni, 14 septembrie 2009

regatul pierdut al animalelor


E la moda o noua viziune prin care percepem natura, trist, prin fotografii si filmulete cu animale surprinse in habitatul lor, sugerand o lume intristata.

Privesc imagini cu animale rezidente in ultimele oaze de salbaticie ale planetei

Si ma incearca un gand ciudat: animalele sunt triste sau ingrozitor de plictisite,

De parca existenta lor este un supliciu, o obligatie nedorita de a trece prin viata

Dar ce sa faca bietele, nu se pot lupta cu instinctele primordiale.

Privesc mirata de ceva timp lipsa licarului acela din privire, boturile cascand a lehamite, mersul cu soldurile leganandu-se a plictis.

Doar satisfacerea unor instincte si nevoi fundamentale le mai anima: vanatoarea si instinctul de reproducere,

In rest doar nostalgia dupa clipele copilariei cand, pui fiind, se jucau de-a viata

Si tristetea data de faptul ca lumea nu mai este regatul pe care sa-l carmuiasca ele,

Adevaratele regine ale planetei, detronate de creaturile bipede si glasuitoare.

Imi pare ca privirea lor emana nostalgia dupa tinuturile verzi si nesfarsite de odinioara, care acopereau tinuturile desertice de azi,

Imi pare ca ele poarta in ochi blestemul fosilelor uriase care isi plimba spectrele printre ruinele monumentale ale istoriei.

Clatin din cap si ma intreb unde este frenezia de a trai, bucuria de a savura fiecare clipa de existenta,

Le-am confiscat-o noi aproape pe toata, noi, creaturile care defrisam de parca am extirpa apendice nefolositoare de pe scoarta terestra,

Exterminam ecosisteme de parca am trata cu antibiotice colonii de microbi patogeni?

Pana si animalelor de companie le anihilam bucuria de a se bucura de natura, de instinctele dobandite in milioane de ani de evolutie,

De libertatea de a se folosi de agilitatile lor in a vana si a evita sa devina vanat, de a participa la reintegrarea in lantul trofic al planetei.

Gandesc toate acestea dar refuz sa impartasesc tristetea aceea, ma bucur ca exist, ca sunt partasa la miracolul fantastic al naturii

Si imi doresc sa traiesc vremuri mai entuziaste in care sa troneze respectul pentru natura si creaturile evolutiei si sa fie parte componenta a sufletului nostru.


2 comentarii:

  1. Cu toţii ne dorim asta... eu, unul, sper că vom trăi să vedem acele vremuri. Iar dacă nu noi, măcar copiii noştri.

    Numai bine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred ca plangem in zadar dupa paradisul pierdut. Putem insa sa ne bucuram de ce avem si sa incercam sa fim mai grijulii cu natura.

    RăspundețiȘtergere