bizar...

Revin la spatiul alb, nescris, cu setea insetatului...
stiu, nu m-am mai revarsat in linistea cuvantului de mult timp,
traiesc in afara cu faptele mele, cu zbaterile mele, cu timpul acela sterp
dintre doua actiuni... timp in care uit ca exista un spatiu infinit numit suflet, propriul suflet...
cunosc o tanara ce repeta vorbind despre suflet sau viata ca atatea lucruri sunt stupid de bizare,
viata pare cladita din caramizi imbinate cu mortarul intrebarilor generate de situatii bizare...
bizar cum transformi un prieten in necunoscut uitand,
bizar cum presari cenusa uitarii pe amintirea sufletului ce te-a iubit pana la descompunere,
pana la risipirea in nefiinta si dincolo...
bizar cum inventezi o casta aparte, cea a oamenilor inutili, a celor cuprinsi de neputinta,
ce inca se incapataneaza sa isi recupereze sanatatea din ghearele spectrului unei mortii premature...
bizar cum prietenii se cern in balast si pepite, prea putine veritabile...
bizar cum alegi sa nu mai simti amanand confruntarea cu neimplinirea si slabiciunea ta,
regasita in comportamentul celui din fata ochilor tai...
bizar cum unii isi baga... pseudopodele caracterelor lor de doi bani in spatiul psihic sacru al celui de-alaturi, in sperantele si nevoile lui vitale...
bizar cum pasesti pe o treapta si brusc ramai captiv unui alt mod de a fi privit si judecat...
bizar cum oamenii loviti sunt asezati la baza lantului trofic pe care se cocoata... sacalii...
bizar cum nu ne pasa de prea multe si mult prea multi din cei aflati in crunta nevoie...