Nepasare, ciudat simtamant... Desi primul semn al traumei este negarea, acea ipostaza drapata in falsa nepasare... Si, de fapt, ajunsi aici, suntem invaluiti parsiv de vagii fiorii ai fricii, chiar nu am vrea sa patrundem mai adanc in stratificarea simtamintelor de teama sa nu ajungem la acel cotor amar al suferintei si diperarii. De ajuns atat, trebuie sa ne interzicem sa simtim! Nu ne vom gandi la viitor, la tot ce implica el, vom lasa viata sa se scurga exact la fel, nu vom varsa continutul trairilor decat aici iar oamenilor reali din jurul nostru nu le vom lasa decat banalitatea gesturilor si a vorbelor de pana acum. Trebuie sa speram ca va fi bine, clipa aceea va fi departe, peste zeci de ani, impinsa in cel mai indepartat punct al viitorului. Aseara, dupa veste, privindu-ma grabita in oglinda, mi-am pus pe buze cea mai rosie culoare, arma cu care am dorit sa sfidez ingrijorarea, ursita... Iar pe drumul spre casa, bizar, mi-am pus pe chip cea mai impenetrabila si vesela masca. Insa stiu ca fi bine pana la urma.
Cu cel mai roşu roşu va fi bine cu siguranţă.
RăspundețiȘtergereTe îndoieşti vreodată că lucrurile, în cele din urmă, se vor rezolva cu bine?
RăspundețiȘtergereO vorbă strămoşească sună aşa: "Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile ce vor veni!"
Numai bine şi sănătate.
@IB rosu sa fie dar sa se numeasca incredere.
RăspundețiȘtergere@ Andrei sanatate sa fie! Pana la urma chiar asta este cel mai important in viata!