Aparent, ce imi bântuie acum prin minte, nu are nici o legătură cu corzile unei chitare dar am învăţat că nimic nu este întâmplător, nici chiar alegerea unei imagini. De fapt, m-a minunat disponibilitatea individului de a dezvolta, pe marginea unei imagini sau a unui simbol, dezvăluiri despre propriul sine. Uneori nu avem nevoie decât de un mic pretext şi plonjăm în imensitatea sinelui nostru cu aviditatea unui explorator dornic să descopere teritorii doar bănuite. Aceştia suntem, privim mult mai atent ce se află în faţa noastră şi ne ignorăm, de fapt, pe noi ,cu bune şi rele. Avem impresia că ne ştim pe noi înşine de o viaţă... De fapt, nici nu vorbim cu noi sau despre noi prea des. Mă refer la discuţiile adevărate despre noi cei adevăraţi. Şi ce vrem de la noi cu adevărat? Puţini ştim clar şi precis, dincolo de ţeluri şi proiecte precise... E drept că viaţa este cea care decide, noi doar investim sentiment şi voinţă, efort şi direcţie. Pare din ce în ce mai greu pentru mulţi să atingă visul depre împlinire, vremurile devin nebănuit de nefavorabile şi suprema armă cu care putem acţiona este găsirea resurselor din interiorul nostru. De fapt, doar unii agrează să numească luptă această cale ce le stă dinainte. Eu nu ştiu de ce m-am oprit la imaginea unei chitare... Poate că e important pentru mine să nu mă risipesc în acorduri inutile ce nu au prea mult de-a face cu melodia vieţii mele...(forţată metaforă, nu-i aşa?) Poate că e necesar pentru mine să aleg singură cum voi lăsa să se exprime ceea ce intenţionez să fac de acum inainte.Încep să bănuiesc din ce în ce mai clar cum vreau să se scrie partitura mea şi, deşi totul a inceput ca o joacă, vreau să se transforme în ceva serios. Dar e drum lung până acolo. Voi începe notă cu notă, pas cu pas.
