Dureri sufletesti

parente… Cat de departe sa ne drapam in comportamente de fatada pentru a nu ne etala ca invinsi ai soartei? Noi, cei carora ni s-a intamplat sa dam piept cu durerea vietii…. Cat sa lasam sa se intrevada din slabiciunile pe care le-am capatat, din dramele noastre interioare si din cataclismele care ne sfasie dinlauntru? Cati dintre noi constientizam ca tragediile cu care ne “delecteaza” destinul uneori, ne pot lasa viata, ca pe o carte la indemana oricui, sa fie rasfoita cu nonsalanta. Eu una, nu pot accepta sa-mi impartasesc durerea, pana la ultima picatura, cu cei straini de drama mea. Da, pot impresiona un timp dar pana la urma, cei care nu fac parte dintre prietenii mei adevarati, se plictisesc de lacrimile mele, oamenii nu vor depresivi in jur, nu vor fete mohorate, e legea firii sa ne inconjuram de persoane pozitive. Asa ca nu am incotro si tac atunci cand hohote mi-ar izbucni din piept, ma ridic de acolo de unde m-a ingenunchiat viata si ma caznesc sa traiesc pentru a smulge stropul de frumusete din clipa, obligand timpul sa risipeasca dincolo de mine lacrima ce inca imi palpaie in privire… Constientizez ca trebuie sa-mi gasesc un scop care sa ma ajute sa ma trezesc dimineata, sa-mi dea puterea sa ma ridic din pat pentru o noua zi… Pana la urma sunt singurul protagonist al propriei mele vieti, trebuie sa-mi infrunt singur monstrii….

(pentru D, incerc sa ma pun in locul tau insa stiu ca poate e imposibil.)