Cea mai “de pret” mostenire primita de la parintii mei, melancolia. Anticorp gandurilor despre trecut, despre faptele prezente, dulce otrava ce-mi ameteste uneori trairea sufleteasca. Si totusi nu mi-am dorit nimic mai mult decat mi-a fost dat sa am, sa simt, sa traiesc. Nici gand sa blamez vreo secunda locul de unde am plecat, oamenii care mi-au influentat viata in bine sau rau, locurile care m-au gazduit pentru ore sau ani. Asa a fost sa fie, atat am putut, de ce sa plang pentru ce nu se poate. Ma multumesc cu ce am, prieteni, sentimente, lucruri materiale , aceasta pentru ca stiu ca lucrurile cu adevarat importante in efemera noastra trecere prin existenta sunt cele legate de sanatate si de oamenii care iti sunt aproape si pe care ai privilegiul sa-i cunosti.
Cu toate astea sunt un om melancolic, inclinat mai ales spre visare, aceasta in detrimentul actiunii. Visez si eu, ca multi altii, o lume mai buna, momente calde petrecute cu cei dragi, clipe in care sa ma regasesc pe mine cea adevarata si in care sa ma incarc cu energie pozitiva… Sunt insa multumita pentru ceea ce am si pentru ce poate voi obtine, bun, in viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu