Balanta simetriei… Asa am gasit de cuviinta sa denumesc ceea ce (imi place sa cred) are cat de cat suveranitate asupra a ceea ce exista. Caci vreau sa cred ca daca eu sau tu avem lacrimi in ochi uneori, totusi cineva zambeste pe partea cealalta de lume, vreau sa nu-mi inchipui doar ca, daca eu simt atomi din mine dormind, totusi, altundeva, cineva traieste din plin si simte cu toata fiinta ceea ce traieste. Cred ca, daca fragmente din lumea aceasta se duc, mor, se trec, inca trezirea spre existenta a materiei lasa noaptea neantului in urma… Caci foiletonul big-bangului este cu “va urma” cu noi sau nu in distributie… Ce daca oamenii mor, chiar si tu o vei face, tristetea incepe de cand te-ai nascut, atunci ti s-a pus pecetea blestemului ancestral, nascandu-te doar ti-ai ratacit urmele in materie, numai te-ai infratit cu povara tinei pe taramul umbrelor si al fotonilor, tu purtator de umbra… Scurman in tarana crezand ca ridicand palate sfidam vesnicia insa atatia dintre noi uitam ca poate pe sufletele noastre se sprijina sferele, zodiacele, cerurile… Ne amagim sufletul ametindu-ne in piruetele dublelor catene de ADN ca apoi sa ne risipim. Cu focul ce arde in noi, dincolo de sinteze si descompuneri moleculare, uitam sa ne jucam rolurile de Prometei ale propriilor existente, sa fim incandescenti in trairi, demiurgii propriilor trairi, nu furnici cu sentimente de furnici nici macrocolonie virala distrugandu-si lent propriul Eu…
Si atunci, faptul ca ni s-a dat existenta este destul pentru a contrabalansa in talgerul simetriei sau trebuie mult mai mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu