balansul gandurilor

Balanta simetriei… Asa am gasit de cuviinta sa denumesc ceea ce (imi place sa cred) are cat de cat suveranitate asupra a ceea ce exista. Caci vreau sa cred ca daca eu sau tu avem lacrimi in ochi uneori, totusi cineva zambeste pe partea cealalta de lume, vreau sa nu-mi inchipui doar ca, daca eu simt atomi din mine dormind, totusi, altundeva, cineva traieste din plin si simte cu toata fiinta ceea ce traieste. Cred ca, daca fragmente din lumea aceasta se duc, mor, se trec, inca trezirea spre existenta a materiei lasa noaptea neantului in urma… Caci foiletonul big-bangului este cu “va urma” cu noi sau nu in distributie… Ce daca oamenii mor, chiar si tu o vei face, tristetea incepe de cand te-ai nascut, atunci ti s-a pus pecetea blestemului ancestral, nascandu-te doar ti-ai ratacit urmele in materie, numai te-ai infratit cu povara tinei pe taramul umbrelor si al fotonilor, tu purtator de umbra… Scurman in tarana crezand ca ridicand palate sfidam vesnicia insa atatia dintre noi uitam ca poate pe sufletele noastre se sprijina sferele, zodiacele, cerurile… Ne amagim sufletul ametindu-ne in piruetele dublelor catene de ADN ca apoi sa ne risipim. Cu focul ce arde in noi, dincolo de sinteze si descompuneri moleculare, uitam sa ne jucam rolurile de Prometei ale propriilor existente, sa fim incandescenti in trairi, demiurgii propriilor trairi, nu furnici cu sentimente de furnici nici macrocolonie virala distrugandu-si lent propriul Eu…

Si atunci, faptul ca ni s-a dat existenta este destul pentru a contrabalansa in talgerul simetriei sau trebuie mult mai mult?

zborul unui fluture

Mereu am gandit ca nu-i corect sa judeci tot ce se intampla in jur ca si cum ar avea o cauza logica, precisa, matematica, sa legi evenimentele pe care le traiesti de cele de dinainte, intr-o catena nesfarsita de feedback-uri. Sa crezi ca acest palpabil prezent este tocmai varianta determinata dintr-o stufoasa increngatura de posibilitati si probabilitati si sa ai certitudinea ca tocmai tu si cei din anturajul tau sunteti pionii care hotarasc soarta razboiului dus cu viata. Mai sunt milioane de mici amanunte care dau consistenta acestei fresce pe care se prefigureaza existenta ta, amanunte pe care nu stii unde sa le incadrezi… Uneori pare ca tocmai un astfel de amanunt este cel care inclina balanta catre un eveniment crucial… O bataie de aripi pe aceasta emisfera, provoaca…

Insa momentele sterile ale vietii noastre ce insemnatate au pentru viitor? Ma inciudeaza ca ma simt obligata sa traiesc mai condensat momentele ce vor veni dupa clipe risipite. Nu ca nu as fi de acord… insa gandesc ca si cum gandurile mi-ar fi programate de conceptiile de viata ale celor care m-au educat. Ceva nu se leaga, vad, printre cei cu care mi se intersecteaza destinul, drame. Bunaoara GZ, tanarul comatos, victima a unui accident rutier stupid, soma fara nici o sansa de revenire la constienta, el oare cum va influenta cele ce se vor intampla in lumea lui? O iubita indurerata, niste parinti distrusi, niste straini care se straduiesc sa-l mentina artificial in viata… dar ma gandeam si la sinele lui. Asta e tot, sa te dezvolti pana la un anumit nivel si apoi sa dispari tragic si steril din peisaj? Macar daca as crede cu adevarat in reincarnare… Imi vine in minte acum Adam si Eva a lui Rebreanu… sau Knowing, filmul cu Nicolas Cage, recunosc, dar in principal tragedia acestui cunoscut…
Sau ma gandesc la M si la framantarile la care se supune incercand sa isi recupereze cele cateva ore de amnezie avute in urma hipertensiunii… Considera ca acele momente i-au fost furate. Cei care sufera de boli cu adevarat invalidante si ireversibile, oare ce cataclisme sufletesti or depozita in sinele lor? Sunt atatea situatii in care iti irosesti viata, situatii subiective ori obiective, somatice ori psihice, sociale ori individuale… Atatea ore sau zile risipite steril sau in suferinta. De ce nu simtim si aici balanta bine si rau, cauza-efect, suferinta-fericire? Nu consider cinstit sa platesti cu suferinta. Mi se spunea candva, in copilarie, ca totul se contabilizeaza… deci fericirea unde e?

neverland

Nu cu mul timp in urma, o scena de viata m-a uimit mai mult decat durerea acestor mii, milioane de fani care il plang pe omul Michael Jackson, cel atat de slab in confruntarea cu exigentele celebritatii, cel atat de urias in modul in care a perceput muzica. Imi aminteam o scena de viata, de viata adevarata, cea care sta la cumpana dintre a fi si a te risipi in vesnicie sau a te scurge in nefiinta. Mi-a fost dat sa-mi petrec ceva momente intr-un salon de spital in care isi traia, poate putinele momente ramase, un om in floarea varstei. Fusese adus pentru cateva ore pentru o interventie terapeutica si toti cei care il ingrijeau aici isi spuneau ca poate muri oricand dar cu toate acestea sperau ca nu in clinica lor. Asa ajungi sa gandesti uneori, tu, un om slab, cu defecte si slabiciuni, daca tot ii este soarta pecetluita de ce sa ti se intample tie sa-l pierzi, de ce locul unde muncesti sa fie locul din care sufletul lui isi incepe drumul spre vesnicie sau spre neant? Simteam cum aceste ganduri nerostite vorbesc din priviri ingrijorate, ingrijorate sa dea inca o data ochii cu moartea, entitate abstracta, nepalpabila dar colosala realitate a existentei.
Individul respira avid iar jugulara i se zbatea intr-un mod infernal insa in afara unor gemete infundate, poate incercari de a comunica cu nu se stie cine, ramanea strain tuturor incercarilor de a relationa cu cei din jur. Bizare ganduri ma nelinisteau, simteam ca, mai mult decat toate medicamentele administrate, il pot salva numai indemnurile de a lupta de partea vietii. Sau nici macar acestea caci parea epuizat de durere, vointa lui de a trai parea ghemuita, invinsa… in fine…
Si totusi trebuia sa se intoarca pe sectia unde fusese internat, doi brancardieri trebuiau sa-l aseze pe o targa. Atunci mi-a fost dat sa vad cum amorful, invinsul isi aduna toate resursele si capata glas si forta bruta, caci simtea ca aceasta plecare poate fi echivalenta cu ultima pe care o poate face in aceasta viata… Aici oamenii inca il mai considerau fiinta, inca ii mai vorbeau, inca ii mai credeau durerile. Si nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc la Michael, la aceasta colosala diferenta dintre un anonim muribund si acest star care si-a falimentat singur sanatatea, cu toate ratacirile lui si toate cautarile a ceva ce nu poate sa fie obtinut artificial, cu lama unui bisturiu sau cu zambetul inocent al unui copil, cu imaginea unui chip contrafacut si a unui domeniu inspirat din povestile copilariei… Fericirea trebuie cautata in impacarea cu tine insuti, in miracolul propriei existente, cea stabilita de hazard la loteria vietii ori hotarata de creator in Cartea Vietii. Ce irosire sa te cauti cand esti tocmai aici, in pielea ta, cu psihicul tau, cu bune si rele, cu straluciri de geniu ori anost dar totusi viu, iubit de cel putin un om, de mama, de jumatatea ta sau daca nu, macar de tine… Irosire in sfortarile de a amana batranetea, ridurile, celulita. Cum poti sa te transformi in hrana vie a celebritatii, in victima scenei, taind in carnea ta, chinuindu-ti sufletul… Sarace Faust, cum poti sa-ti cumperi nemurirea? Merita? La urma urmei nu esti decat un fir de praf in vesnicie, la fel ca orisicare…

miraje risipite

Vin clipe cand constientizam clar cum oameni sau situatii care reprezentau ceva pentru noi, devin nesemnificative ca valoare in sufletul nostru. Incercam sa reaprindem scanteia de fascinatie dar constatam ca magia ce invaluia acel om, acel spatiu sau acea activitate s-a risipit. Pana la urma chiar noi valorizam persoanele cu care intram in contact, atasam sentimente proiectiei lor in Eul nostru iar cand acestea devin nule ca insemnatate ramanem cu mirarea ca am acordat atata credit unui banal element din viata noastra. Demitizand o persoana ce altadata era demna de admiratia noastra datorita carismei pe care o emana, ajungem sa ne confruntam cu imaginea sa sterila. Suntem de fapt un pic altcumva decat ceea ce cred ceilalti despre noi, nu suntem nici macar ceea ce credem noi in forul nostru ca am reprezenta caci intotdeauna suntem subiectivi cand ne evaluam, ne acordam circumstante atenuante cand altii ne-ar evalua cu severitate comportamentul, ne trecem cu vederea slabiciuni si defecte, ne exageram calitatile. Ziceam candva ca suntem eroii propriului destin, personajele pozitive uneori neintelese de semeni, alteori nerecompensate de catre destin pe masura meritelor. Asa ii giram si pe cei pe care ii iubim, cu indulgenta, nu degeaba se spune ca dragostea e oarba… E greu sa fii obiectiv cand sentimentele te orbesc insa cand mirajul fascinatiei se risipeste tindem sa devenim mult prea severi in atitudinea ulterioara, doar ne-am inselat anterior. Candva voi vorbi de cum ne fac sentimentele sa facem lucruri pe de care nu ne-am crede in stare, despre cum afectele ne rastoarna sistemul de valori.

amicele mele

De fapt nu este una singura ci sunt cateva.

Sweet&Sour m-a lepsuit sa povestesc despre prietenele mele si ma supun cu bucurie, scuze de intarziere…

Spre deosebire de sweet&sour, eu am fost inconjurata mai ales de reprezentante ale sexului gingas…

Copila fiind, locuind la curte, faceam parte dintr-o numeroasa gasca de fete ce, la un moment dat, inainte de a capata statutul de scolarite, s-a scindat in doua. Nu-mi aduc aminte sa fii existat impacare ulterioara intre aceste doua “fractiuni” insa eu, locuind la jumatatea distantei, aveam raporturi de foarte buna prietenie cu ambele grupari, spre disperarea mamei mele care vedea cum timpul meu era monopolizat, pe rand, de prietenele mele iar timpul dedicat lectiilor era limitat strict, la cateva minutele pe zi.

Bunaoara, prietena mea Mihaela mi-a ramas si azi cea mai draga desi, la un moment dat s-a mutat la bloc insa obligatoriu vacantele ni le-am petrececut impreuna la curte, pana in clasa a opta. Cu ea imi facea temele de vacanta, citeam aceleasi romane, ea prefata si ultima pagina, eu tot romanul, cu ea am fost in aceeasi echipa de baschet patru ani la acelasi club, cu ea am fost cel mai des la cinematograf, cu ea am cele mai haioase amintiri. Cu toate acestea eram foarte diferite, ea tot timpul cu gura pana la urechi, eu rezervata, ea expansiva si vorbareata, eu visatoare. Si cu toate astea eu eram sportiva grupei si eminenta cenusie. Pe langa noi mai erau cateva prietene Cristina, Viki, Olimpia… insa cu ele nu aveam acea perfecta prietenie, acel lucru care ne facea sa ne intelegem din priviri.

In gasca cealalta o aveam pe Dana, si cu ea eram nedespartita in restul timpului insa ea pleca toate vacantele. Noi doua ne intalneam imediat dupa ore caci eram in clase diferite si atunci incepeam distractia. In jurul nostru se coagula animatia colegelor de joaca, noi faceam echipele, noi faceam regulile. Dana era mai zapacita, mai galagioasa si mai tupeista insa ne intelegeam perfect. In grupul nostru mai erau Cristina mica, Nela, Coca, cealalta Cristina. Disperam vecinii si ne exasperam parintii cu veselia noastra… Relatia noastra de prietenie a inceput sa se destrame dupa intrarea la liceu cand anturajul a devenit altul insa daca stau sa ma gandesc de prin clasa a saptea aveam alti prieteni…

In generala am avut iarasi prietene foarte bune pe Ileana, pana intr-a patra si apoi pe Elena, sora mea siameza cum i se spunea. Din pacate dupa treapta intai ne-am racit si apoi ea a plecat cu familia in Canada.

Insa prietene foarte bune imi erau si colegele din echipa de handbal a scolii, cu ele am petrecut in clasa a opta cea mai zapacita si frumoasa perioada a vietii mele.

Apoi in liceu am format un grup foarte unit cu Lucia, Ilenuta si Mirela. Eram de pomina. La scola, la plimbare, la film, la practica, eram nedespartite. Cativa profi se cazneau sa sparga gasca dar era imposibil. Insa ce n-au putut strica ei a facut treapta a doua caci Ilenuta a picat-o. Ilenuta, fana ultra, pana la moarte a lui Sergiu Nicolaescu, a capitanului Apostolescu, a lui Giuliano Gemma… Cea plina de carisma, de talent actoricesc, de verva… Cea cu care am reinodat amicitia dupa ceva ani de ratacire…

Lucia in schimb mi-a ramas prietena buna in liceu si mult timp dupa. Daca Ilenuta acapara toate privirile datorita vervei, Lucia era de o frumusete deosebita. Dintre toate prietenele mele cu ea am avut cele mai multe in comun, gandeam la unison in toate. Si inca o mai facem si astazi desi avem trasee de viata diferite.

As putea scrie romane despre toate nazdravaniile pe care le faceam, in limitele decentei, bineinteles insa tot ce atunci ni se parea fantastic azi privesc cu indulgenta, inca mai depanam amintiri cand ne intalnim si ne amuzam dar ne-am revenit, parol.

dictatorii lumilor lor

Exista fiinte care stiu a se catara pe sufletul celor din jur, specimene care, neadaptate la normele societatii, transforma viata celor apropiati lor intr-un adevarat iad. Refuleaza intreaga umilinta traita in societate in familie si incearca sa-si recastige credibilitatea si demnitatea prin gesturi brutale si umilitoare. Puteau sa fie cineva dar acum, ratarea lor se ingemaneaza cu abuzul psihic asupra celor slabi din anturajul lor. Nu pot indura autoritatea insa sunt adevarati dictatori in lumea lor mica. Au cerinte uriase si reprosuri colosale. Au tot timpul din lume pentru a le demonstra altora cat de imperfecti sunt si nici macar un minut pentru a cladi liniste si siguranta in jurul lor.

Gandulete de zi cu zi

Si iata ca l-am reintalnit. Acum ceva vreme, cand ma indreptam, plina de avant si bucurie catre serviciu, dau nas in nas cu profesorul de istorie din scoala generala. L-am recunoscut dintr-o privire caci nu s-a schimbat prea mult, exceptand faptul ca a incaruntit si a capatat cateva kilograme in plus. Si totusi au trecut destui ani… Nu am putut schimba prea multe cuvinte caci fiecare dintre noi era grabit, eu catre munca, el avand in custodie propriul fiu, un baietel cu sindrom Down care era destul de agitat si rupt de realitate. Ce m-a impresionat a fost schimbarea radicala pe care i-am vazut-o, de unde il stiam ca tip flegmatic si burlac convins, cu toate ca il curtau aproape toate profesoarele nemaritate din scoala iar elevele suspinau cand erau privite in ochi de el, acum avea privirea aceea plina de responsabilitate, chiar era implicat in faptul ca trebuia sa aiba grija de fiul sau. In rest era neschimbat, acelasi tip preocupat excesiv de aspect si de impresia pe care o creaza asupra celorlalti.

Nu stiu, m-a pus pe ganduri treaba asta, inca o data trebuie sa imi spun ca faptul ca eu si ai mei suntem sanatosi e cea mai mare bucurie pe care trebuie sa o am si de abea pe urma trebuie sa imi doresc si altceva. Si chiar sunt fericita pentru ce am, altii insa nu sunt atat de norocosi.