neverland

Nu cu mul timp in urma, o scena de viata m-a uimit mai mult decat durerea acestor mii, milioane de fani care il plang pe omul Michael Jackson, cel atat de slab in confruntarea cu exigentele celebritatii, cel atat de urias in modul in care a perceput muzica. Imi aminteam o scena de viata, de viata adevarata, cea care sta la cumpana dintre a fi si a te risipi in vesnicie sau a te scurge in nefiinta. Mi-a fost dat sa-mi petrec ceva momente intr-un salon de spital in care isi traia, poate putinele momente ramase, un om in floarea varstei. Fusese adus pentru cateva ore pentru o interventie terapeutica si toti cei care il ingrijeau aici isi spuneau ca poate muri oricand dar cu toate acestea sperau ca nu in clinica lor. Asa ajungi sa gandesti uneori, tu, un om slab, cu defecte si slabiciuni, daca tot ii este soarta pecetluita de ce sa ti se intample tie sa-l pierzi, de ce locul unde muncesti sa fie locul din care sufletul lui isi incepe drumul spre vesnicie sau spre neant? Simteam cum aceste ganduri nerostite vorbesc din priviri ingrijorate, ingrijorate sa dea inca o data ochii cu moartea, entitate abstracta, nepalpabila dar colosala realitate a existentei.
Individul respira avid iar jugulara i se zbatea intr-un mod infernal insa in afara unor gemete infundate, poate incercari de a comunica cu nu se stie cine, ramanea strain tuturor incercarilor de a relationa cu cei din jur. Bizare ganduri ma nelinisteau, simteam ca, mai mult decat toate medicamentele administrate, il pot salva numai indemnurile de a lupta de partea vietii. Sau nici macar acestea caci parea epuizat de durere, vointa lui de a trai parea ghemuita, invinsa… in fine…
Si totusi trebuia sa se intoarca pe sectia unde fusese internat, doi brancardieri trebuiau sa-l aseze pe o targa. Atunci mi-a fost dat sa vad cum amorful, invinsul isi aduna toate resursele si capata glas si forta bruta, caci simtea ca aceasta plecare poate fi echivalenta cu ultima pe care o poate face in aceasta viata… Aici oamenii inca il mai considerau fiinta, inca ii mai vorbeau, inca ii mai credeau durerile. Si nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc la Michael, la aceasta colosala diferenta dintre un anonim muribund si acest star care si-a falimentat singur sanatatea, cu toate ratacirile lui si toate cautarile a ceva ce nu poate sa fie obtinut artificial, cu lama unui bisturiu sau cu zambetul inocent al unui copil, cu imaginea unui chip contrafacut si a unui domeniu inspirat din povestile copilariei… Fericirea trebuie cautata in impacarea cu tine insuti, in miracolul propriei existente, cea stabilita de hazard la loteria vietii ori hotarata de creator in Cartea Vietii. Ce irosire sa te cauti cand esti tocmai aici, in pielea ta, cu psihicul tau, cu bune si rele, cu straluciri de geniu ori anost dar totusi viu, iubit de cel putin un om, de mama, de jumatatea ta sau daca nu, macar de tine… Irosire in sfortarile de a amana batranetea, ridurile, celulita. Cum poti sa te transformi in hrana vie a celebritatii, in victima scenei, taind in carnea ta, chinuindu-ti sufletul… Sarace Faust, cum poti sa-ti cumperi nemurirea? Merita? La urma urmei nu esti decat un fir de praf in vesnicie, la fel ca orisicare…